Concurs național Biennale di Venezia 2027

Am mers în Borzești, un mic sat din Transilvania, și i-am întrebat pe oamenii care au rămas: De ce aveți nevoie? Răspunsurile lor au dezvăluit realitățile unui sat în contracție: Fără apă curentă. Fără un drum adecvat care să conecteze satul de oraș. Fără școală, fără magazin, fără o încăpere construită pentru adunare. O dubă care merge o dată pe săptămână în sat cu provizii de hrană a devenit un supermarket mobil și un motiv de întâlnire. Biserica a devenit o sală comunitară. Pe măsură ce oamenii pleacă, casele se golesc, iar ceea ce dispare nu sunt doar clădirile, ci și modurile în care oamenii trăiau cândva împreună. În loc să ne întrebăm cum poate arhitectura să inverseze acest proces, ne întrebăm cum se poate adapta la realitate. Cu mai puțini oameni, arhitectura poate deveni mai mică, mai flexibilă și poate permite ca programe diferite să se suprapună în cadrul aceluiași spațiu. Numim acest lucru coexistență - nevoi diferite care împart același spațiu și fac posibile mai multe lucruri cu ceea ce a rămas. Pavilionul traduce aceste lecții într-o arhitectură conturată nu de un ideal despre ce ar trebui să fie satul, ci de oamenii, resursele și realitățile care se află deja acolo.

N1. Zidul perimetral - Descoperirea realităților oamenilor

Zidul care la prima vedere pare curat și perfect din exterior ascunde în interior adevărurile despre realitățile oamenilor: declin, abandon, deconectare și depopulare. Aceste realități nu sunt vizibile de la început. Ele trebuie deschise. Fiecare ușă, fereastră sau sertar din interiorul zidului acționează ca un portal pentru a experimenta și a învăța despre un fragment din sat - materialele sale, vocile sale, urmele sale cotidiene. Nu citești despre aceste realități. Intri în ele.

N2. Spațiul dintre

Între aceste fragmente se află un spațiu pentru întrebări. Între trecut și viitor. Între ceea ce dispare și ceea ce ar putea fi încă posibil. Între nevoi și resurse. Între existență și coexistență. Ne cere să facem o pauză: Cum răspundem atunci când un teritoriu începe să se micșoreze? Ce se întâmplă când programele pe care le-am proiectat nu se mai potrivesc cu viețile care au rămas?

N3. Nucleul central - Coexistență simbiotică

În centru, pavilionul se micșorează - exact așa cum a făcut-o și satul. În interior, un spațiu comunal: un loc unde să te aduni, să te conectezi, să înveți și să crești. Inspirați de oamenii care rămân, numim acest program simbioză: nevoi diferite care împart același spațiu, realități diferite care găsesc o cale de a coexista. O infrastructură mică. Flexibilă, adaptabilă, vie. Un loc în care ceea ce rămâne poate deveni de ajuns. Folosind realitățile satului ca resurse, structura explorează moduri creative de a acomoda funcțiuni suprapuse într-o amprentă redusă. Se dezvoltă pe amprenta unei construcții abandonate și tratează materialele ca resurse aflate în utilizare continuă. Materialele de construcție abandonate, tocurile de ușă refolosite, mobilierul existent și obiectele casnice nu sunt considerate deșeuri, ci puncte de plecare pentru noi funcțiuni. O ușă devine un raft, un cadru devine o structură, o masă devine parte dintr-un nou spațiu de adunare. În cadrul unui singur spațiu comun, diferite programe se pot suprapune: o piață, o sursă de apă, o sală de clasă sau un atelier cu un meșteșugar local, jocuri, vizionarea unui film, prezentări sau întâlniri cu locuitorii / autoritățile locale pentru a discuta îmbunătățirea satului. Deoarece o mare parte din viața satului se desfășoară în aer liber, structura se poate deschide și către exterior, creând spații care se mișcă între interior și exterior. Din exterior este o oglindă - o reflectare directă a realităților păstrate în interiorul zidurilor perimetrale. În spatele acelei reflexii se află o mică casă comunală: o arhitectură care răspunde unui sat în micșorare nu cerând mai mult, ci permițând celor rămase să lucreze împreună.